Revista Clasei 9A : A Mare de Tipar -Reloaded-

Asculta mai multe audio Muzica

Pe ultima sută de metri,înainte ca marea,iubita şi mult aşteptata vacanţă să vină,vă oferim la cald şi cu ofertă promoţională ultimul best-seller în materie de creaţie à la 9A-viitorul 10A.Lansarea revistei "A Mare de Tipar-Reloaded" va avea loc în septembrie,din cauza unor mici greve,crize,teze cu exces de stres.Sperăm să vă bucuraţi de "trailer"-ul care precedă un "reload" exploziv :> . De data aceasta,n-am mai intrat în tipare,ne-am lăsat imaginaţia să zburde pe aripile fanteziei şi am preparat o revistă "cu de toate" ! Mulţumiri pentru prof(a) de română,fără de care această revistă nu s-ar fi scris,redactat,editat,pentru Luiza,Adriana şi Flavia pentru efortul depus în realizarea revistei,pentru Diana Gaiu şi Cristina Radu pentru varianta electronică şi pentru ceilalţi colegi pentru articolele impresionante! Enjoy! :) [O vacanţă cât mai plăcută! :D ]

Dragii mei,

Probabil o să vă impresioneze alegerea pe care am făcut-o ĩn legătură cu tema articolului, ĩnsa ceea ce voi prezenta ĩn următoarele rânduri este cea mai frumoasă amintire pe care o am eu din clasa a noua (dar să zicem că timpul nu este pierdut).

O să mă ĩntorc puţin (sau mai mult) ĩn timp, mai precis ĩn ziua de 18 decembrie, ultima zi de şcoală inainte ce Crăciun

Pentru prima oară ĩn ultimii 2-3 ani m-am bucurat ĩntr-adevar de zăpadă, care ne-a facut pe noi, bobocii de la 9A să fim uniţi, să ne simţim bine impreună şi să nu ne mai pese atât de mult de vacanţa ce urma. Ne-am bulgărit, am zâmbit, am făcut o mulţime de poze. Pe chipurile noastre se citea fericirea, ĩn sufletele noastre pătrunsese deja mirosu de portocală şi scorţisoară.

Ziua genială a fost completată şi de momentul cadourilor. Eram ca nişte copii micuţi aşteptând darurile din partea Moşului (doamna diriginta). Nu pot descrie sentimentul pe care l-am simţit când mi-am vazut toţi colegii fericiţi şi plini de emoţie. Bineĩnţeles că ĩmbrăţişările şi pupicii au fost "din belşug" , iar mulţumirile de asemenea.

A fost prima oară din viaţa mea , cand nu aş fi plecat de la şcoală, de dragul colegilor mei şi a atmosferei din minunata noastră clasa care prinsese viaţă datorită brăduţului, a căciuliţelor de Crăciuniţă, a mirosului de portocale şi mai ales datorită zâmbetelor sincere de pe chipurile tuturor.

La câteva zilei după terminarea şcolii, ne-am hotărât că ar fi frumos să aducem spiritul Crăciunului şi ĩn casele domnilor profesori. Astfel, pe ĩnserat, am plecat la colindat şi după cum ne aşteptam, dânşii ne-au primit cu mare căldură şi cu diverse bunătăţi specifice acestei sărbători. Am simţit atunci bucuria din sufletele dascălilor noştri văzandu-ne zgribuliţi şi fredonând, poate stângaci, colindele.

Ĩntr-un cuvânt a fost GENIAL şi nu ĩmi pare rau că m-am intors atât de mult ĩn timp ca să vă impărtăsesc voua, dragilor, cea mai frumoasă amintire a mea din clasa a noua.

Andreea Bălan

Nu ştiu dacă mulţi dintre cei ce vor citi aceste rănduri vor putea să-şi traseze ideile pe care le-am mărturisit pentru că la baza acestor "insinuări" stau imaginile unei pelicule celebre "Inchisoarea îngerilor". Voi fi direct si voi spune că filmul m-a liniştit, calmat, reîncarcat prin puritatea "mişcării" personajelor. Pornind de la o situaţie mai mult decât delicată scenariul o transformă într-o adevărată plăcere.

Să revenim totuşi pe apele noastre. Vă aduceţi sper aminte de primele însemnări ale mele, ale noastre, ale tuturor din primele luni ale noii noastre vieţi. Voi vorbi aici în numele unui grup restrâns, o minoritate "zdrobitoare" prin puterea de decizie, dar care a putut observa cu adevărat parcursul unui grup unit de greutăţi dar şi de bucurii. Am fost într-o situaţie complicată, nu am rezolvat-o dar am asimilat-o.

Închisoarea Îngerilor este un film despre reuşita de a te infiltra în lume, de a te adapta şi de a semna pactul cu timpul dar şi cu tine. Situaţia noastră iniţială s-a încheiat, a fost ştearsă. Filmul devine grozav imediat ce încep să apară legăturile şi probabil că asta aşteptăm şi noi, să trecem de mijlocul jocului şi să începem să ne bucurăm cu adevărat de el. La fel ca peste tot ciudatul, bizarul devine o realitate.

Filmul a apărut în 1994 şi este mai mult decât spectaculos. "Casa" în care se desfăşoară ajunge să fie un loc oarecare, un loc cu care te obişnuiesti dar mai mult decăt atăt un loc pe care nu îl uiţi. Imaginaţi-vă că filmul reuşeşte să sintetizeze toată legătura de prietenie a "îngerilor" ,a "lupilor de mare", a simplilor oameni prin banala cinste cu o bere pe acoperişul închisorii si găndiţi-vă dacă găsim o legătură. Eu cred că da. Ajungem să vorbim despre libertatea şi confortul pe care reuşesc să ni le ofere simplele gesturi dintre noi, faptul că nu uităm să ascultăm aceea muzică doar pentru noi.

Ha, vorbeşte unul dintre oamenii simpli şi ajunge să vorbească despre "îngeri". Speranţa vine de aici, din această putere şi doar speranţa ne poartă mai incolo.

Cu un scenariu vândut pe un dolar, filmul a ajuns primul pe lista celor mai bune 250 de filme ale tuturor timpurilor, în topurile de specialitate (www.imdb.com ). Nu avem nevoie nici de un dolar, nici măcar de scenariu ci doar de actori. Acţiune.

Alexandru Bururiană

Autoportret în apa unui cactus

Întotdeauna am privit cu ură autoportrtizarea, am respins ideea şi am renegat-o argumentând prin inutilitatea dublării propriei pesoane. Precum infernul şi paradisul sunt total disproporţionate, la fel şi această reproducere este palidă, mincinoasă.

Cu toate acestea v-aţi gândit vreodată că " originalul este cel infidel traducerii". Până la urmă de ce să credem în fidelitate şi să nu reluăm doar adaptarea imaginii la context. Călinescu recunoaşte această adaptabilitate în însuşi simbolistica cactusului., o plantă puternică, de neclintit. Aşadar, el nu va căuta autoportretul real nepărat ci doar pe cel dorit.

Cactusul, simplitate si eficienţă, dar fără fericire, iar " cel mai mare păcat al unui om este să nu fi fost fericit". Planta rămâne suprasaturată de soarele "vieţii", săracă în lichidul traiului. Cărăuş al unei neputinţe uitate, cactusul creşte în spiritul deziluziilor deşertului.

Genialitatea autoportretului revine chiar şi la forma simplă, perfect adaptată a cactusului, ce nu inspiră decât teamă însă esenţa sa este o comoară greu de atins. Apa cacutsului este volubilitatea deşertului dar şi neputinţă ordonată.

Retrospectiv, transfigurarea reprezintă plăcerea identificării cu naturalul, cu necesarul, simplul si eficientul, în spiritul regăsirii calităţilor pierdute sau uitate.

Alexandru Buruiană

Hai ca e bine la liceu…

Semestrul acesta am datoria precum şi marea plăcere (zău?) de a-mi publica gândurile pe paginile unei reviste care, zic eu, nu va avea prea mulţi cumpărători şi asta nu pentru că suntem într-o recesiune economică. Adevăratele motive: prietenii ştiu de ce…

Am păşit încrezător în prima zi de şcoală împreună cu un prieten apropiat în sala B2, fericit că pot să-mi aleg locul în care, credeam pe atunci, voi prinde rădăcini 4 ani de acum incolo. Mai apoi au venit si ceilalţi ex-colegi la fel de "entuziasmaţi". Aud o voce: " Hai mă să-i salutăm şi noi pe-ăştia". Prea bine. În mai puţin de 30 de minute cunoşteam toată clasa. Primele săptămâni de şcoală aş putea să zic că au fost perfecte: " caterinca" plutea în aer, aveam lângă mine un adversar redutabil la biliard, notele: pfai, fleac şi nimic mai mult, ce tot se boceau ăştia mai mari că era greu la liceu nu ştiu şi o ciudată care începuse să-mi dea bipuri în ora de germană.

Dar pentru mine nu a fost de ajuns, nu am înţeles atunci ce înseamnă să ai "tot". Ideea de a fi într-o clasă mai silitoare şi specializată pe engleză m-a obsedat oarecum. Şi, fără să-mi dau seama, m-am transferat la clasa 9A.

Prima impresie nu a fost prea placută, primul prof de sport (şi bine că a zburat din şcoală),mi-a refuzat cererea de ieşire către terenul de fotbal. O jignire gravă adusă orgoliului creat de către 8B. Următoarea staţie: mate. Doamne, dacă nu ai un Nurofen sau o aspirină şi mintea nu-ţi funcţioneză la frecvenţe mai înalte de 300 de Mhz simţi că-ţi explodează capul de atâta informaţie şi cuvinte spuse pe nanosecundă. Engleză, haha, care enlgeză, "do zu spic inglish?" Mai ştie careva engleză din grupa mea? Eh, iar la fizică, Dumnezeu cu mila, faptul că sunt numit în fiecare oră enervant, bleg si nesuferit nu o să-mi disipească numărul prim, par din catalog ( luat bineînţeles "pe merit").

Cu timpul, lucrurile au devenit roz, clasa s-a bucurat datorită diviziunii cromozomului XY ( sau m-au minţit? Merg pe prima variantă că altfel nu mai aveau de cine să râdă în ora de fizică), cei doi băieţi m-au acceptat în grupul lor, iar pe fete le-am cunoscut mai bine, integrându-mă în sfârşit în colectivul clasei. De asemenea, nu pot să le uit pe fostele şi actualele mele colege, care m-au facut să zambesc în fiecare zi, fiind totodată primele care atentează la tema mea la fizica.

Per total, e foarte bine. Dacă mai lipseşte ceva, va veni, chiar dacă va trebui să ma îmbrac în "Romeo" sau să se inunde/ia foc iar clasa . Tu cititor foarte interesat de această lucrare, te-am plictisit? Scuze aici nu eşti la stand-up comedy. Ţi-am schiţat un zâmbet pe buze? Bravo, acum dă pagina dacă mai ai curaj să citeşti.

Dragos Costea

Bătrânul şi marea

Ernest Hemingway

Azi sunt un peşte J. Un peşte maaare. Mi-am propus să privesc lectura în două moduri: primul, din poziţia unui peşte. Despre mine se cunosc multe: ca simbol ajung în cele mai îndepărtate timpuri fiind cunoscut ca simbol al lui Iisus Hristos: "Iisus Christos, Theou Uios Soter" – sau grecescul ichthus pentru peşte; însă revenind la subiectul operei, reprezint simbolul apei, al naturii care nu poate fi biruită, dar merită înfruntată.

În opera lui Ernest Hemingway, "Bătrânul şi marea", mă consider protagonist. În jurul meu se petrece totul, eu antrenez pescarul şi mai ales rechinii. În urma lecturii, nu ştiu ce m-a marcat: faptul că bătrânul a reuşit să mă omoare, sau faptul că bătrânul mă omoară şi apoi mă sfâşie rechinii? Cred că şi, şi.

Ca peşte, îl înţeleg pe bătrân: soarta, marea, oamenii, până şi peştii au fost nemiloşi cu el, însă în pofida tuturor, a vârstei şi a condiţiilor inumane în care trăia, el îşi realizează scopul: spargerea ghinionului, moment în urma căruia, batrânul va putea dormi şi "visa lei". Din aceeaşi poziţie, îl înţeleg şi pe pescar, deşi îmi este inamic, mă consideră fratele său, batrânul reuşind să ajungă una cu natura, cu peştii.

Acum ies din personaj, de dragul obiectivităţii J şi trec în poziţia cititorului. Ca persoană care n-a înţeles niciodată scrierile de aventură, SF şi mai ales despre pescuit, mărturisesc că sunt surprinsă: mi-a plăcut!

De ce? Îl admir pe bătrân pentru ceea ce este şi ce face: după 84 de zile de ghinion, viaţă în cele mai grele condiţii şi o vârstă care nu e în avantajul său, bătrânul, spre deosebire de alţii, care ar fi renunţat şi ar fi aşteptat "sfârşitul", continuă să spere, să lupte, îşi păstrează mintea nealterată prin discuţiile cu sine: apostrofările, impulsurile, ajungând să-şi atingă scopul...în aparenţă.

Concluzia? Consider că toţi suntem peştele lui Santiago. Facem întotdeauna tot ce putem pentru a înainta în viaţă, încercăm să depăşim cârligele (obstacolele), dar dacă pescarul (soarta) şi rechinii sunt pe urma noastră, nu mai avem ce face.

Acum vă întreb: cine ar putea fi rechinii noştri?

Luiza Cucu

Vara! Vara! Vara!

Cine nu-şi aduce aminte de clasicele comupuneri din clasele mici? Toate începeau la fel. Cel puţin în cazul meu, începuturile erau cele mai simple: "Este o zi frumoasă / de vară / însorită / ...". Acum că v-am prezentat un scurt istoric, voi trece la fapte:

Este o zi frumoasă de vară. Este prima zi de vară. Moment ce marchează sfârşitul unui minunat an, dar şi începutul adevăratei vieţi! Aşa-i. E începutul lunii în care un an plin de muncă, oboseală, zâmbete, reuşite, distracţii inocente, se sfârşeşte. Este timpul "despărţirii" de colegi, de momentele unice petrecute împreună timp de un an, de profesori şi de tot ceea ce a însemnat clasa a IX-a A...cel puţin, pentru trei luni J. Gândindu-mă acum la prima zi de şcoală, îmi vine să râd de cât de supărată eram că un an întreg va trebui să călătoresc din corpul principal, spre ceea ce mai târziu va deveni sediul nostru special, alt fel zis, să călătoresc până "la grajduri". Sau când mă gândesc cât de speriaţi eram cu toţii de ceea ce va însemna 9A pentru noi: Bănci Verzi, mere, Scândură şi Compania, "Beatleşi" şi prinţi în colanţi, formule chimice "batjocorite", Mirrors, iar lista nu se opreşte aici. Acum? Acum suntem mari, se zice J. Am trecut prin momente "iniţiatice", unice şi am dat şi de primele noastre belele! Experienţă completă: marcat!

Ziceam şi de un început: unul adevărat al vieţii! Într-un cuvânt: vacanţa, sau libertatea, sau somn-de-voie, sau cum vreţi voi. Vine împreună cu soarele, ploile scurte de vară, plimbările, plaja, marea, muntele şi încă o dată somnul J. Ce altceva ţi-ai putea dori de 1 iunie, dacă nu un final de an şcolar cât mai grăbit şi reuşit, o vizită (de la lungă la foarte lungă) la mare sau la munte, şi tot ceea ce în timpul anului şcolar n-ai avut timp să faci?

Nimic. 1 iunie. Drum. Vise. Aer. Zâmbete şi Râsete.

Închei simplu. Nimic filosific, nimic pretenţios ci doar:

O vacanţă cât mai "văratică"!

Liz. J

Un alt fel de horoscop

Berbec (21.03 – 20.04)

• Animal sacru: bărzăunul
  
• Activitatea preferată: trage întâi şi pune întrebări după
  
• Deviza: "Priveşte viaţa ca pe un munte ce trebuie cucerit!"
  
• Fraza preferată: "Tu vorbeşti cu mine?!"
  
• Carte preferată: "Jurnalul înţelepciunii sinelui"
  
• Pizza magică: Diavolo
  
• Meseria potrivită: director, pompier, bungeejumper, spărgător de bănci
  

Taur (21.04 – 21.05)

• Animal sacru: vaca indiană
  
• Activitate preferată: să emită judecăţi şi sentinţe
  
• Deviza: "Obstacolele trebuie depăşite, nu lăsate să mă calce în picioare!"
  
• Fraza caracteristică: "De ce mă faci să dau în tine?"
  
• Cartea preferată: "Gourmetul lacom"
  
• Pizza magică: Rustica
  
• Meseria potrivită: contabil, lăutar, coafeză, manechin, degustător de maioneză
  

Gemeni (22.05 – 21.06)

• Animal sacru: papagalul
  
• Activitate preferată: să ajungă la concluzia greşită
  
• Deviza: "De ce să tac din gură când sunt atâtea de spus?"
  
• Fraza tipică: "Pentru că vreau!"
  
• Cartea preferată: "Cum să faci pe oricine să fie de acord cu orice zici"
  
• Pizza magică: Calzone
  

• Meseria potrivită: agent de vânzări, scamator, chelner, escroc
  

Rac (22.06 – 22.07)

• Animal sacru: lipitoarea
  
• Activitate preferată: văicăritul
  
• Deviza: "Caut mereu să cunosc persoanele şi în afara stratului de piele!"
  
• Fraza stereotipă: "După tot ce am făcut pentru tine…"
  
• Cartea preferată: "Ghidul martirului"
  
• Pizza magică: Quattro Formaggi
  
• Meseria potrivită: politician sau afacerist interlop (la alegere), poet, pitic de grădină
  

Leu (23.07 – 22.08)

• Animal sacru: pupăza
  
• Activitate preferată: să dea ordine
  
• Deviza: "Viata îmi produce multe surprize, de aceea trebuie să fiu pregătit!"
  
• Fraza cheie: "Ţi-ai făcut-o cu mâna ta!"
  
• Cartea preferată: "Intimidarea pentru toţi"
  
• Pizza magică: Quattro Stagioni
  
• Meseria potrivită: împărat, şef de bloc, portar de hotel, dresor, hingher
  

Fecioară (23.08 – 22.09)

• Animal sacru: ciocănitoarea
  
• Activitatea preferată: să îşi facă griji
  
• Deviza: "Perseverenţă, muncă şi isteţime pentru a obţine tot ce doresc!"
  
• Fraza cheie: "Nu o să meargă în felul ăsta!"
  
• Cartea preferată: "Organizarea totală în 1001 paşi"
  
• Pizza magică: Funghi
  
• Meseria potrivită: analist politic, agent de dezinsecţie, soră medicală (sau frate…)
  

Balanţă(23.09 – 22.10)

• Animal sacru: bibilica
  
• Activitate preferată: rânjitul
  
• Deviza: "Mă bucur de fiecare clipă, pentru că fiecare moment este un dar!"
  
• Fraza stereotipă: "Pe de altă parte…"
  
• Cartea preferata: "Cum să te căsătoreşti (şi) cu propria-ţi persoană"
  
• Pizza magică: Capricciosa
  
• Meseria potrivită: agent matrimonial, arbitru, escortă, tester de hamacuri
  

Scorpion(23.10-22.11)

• Animal sacru: vipera
  
• Activitate preferată: plănuirea următoarei mişcări
  
• Deviza: "Nu trebuie să îmi arăt secretele!"
  
• Fraza tipică: "Lasă că vezi tu!"
  
• Cartea preferată: "Ghidul milei pentru klingonieni"
  
• Pizza magică: Siciliana
  
• Meseria potrivită: detectiv, medic legist, scafandru, vânător de fantome
  

Săgetător (23.11-22.12)

• Animal sacru: coţofana
  
• Activitate preferată: să deschidă gura înainte să gândească
  
• Deviza: "Lupt pentru mine! Nimeni altcineva nu o va face!"
  
• Fraza caracteristică: "Ce am făcut?!"
  
• Cartea preferată: "Filosofia la minut"
  
• Pizza magică: Hawaiana
  
• Meseria potrivită: parlamentar, sociolog, jucător de poker, paraşutist, turist
  

Capricorn (23.12-22.01)

• Animal sacru: catârul
  
• Activitate preferată: să fie condescendent
  
• Deviza: "Răbdarea este atuul pentru a obţine ce îmi doresc!"
  
• Fraza preferată: "Nu poţi fi prea bogat sau prea slab."
  
• Cartea preferată: "Cele zece secrete ale dominaţiei mondiale"
  
• Pizza magică: Margherita
  
• Meseria potrivită: în asigurări, liftier, călugăr, paznic.
  

Vărsător (23.01-18.02)

• Animal sacru: ornitorincul
  
• Activitate preferată: să îi sfideze pe ceilalţi
  
• Deviza : "Cunoaşterea este ceea ce mă face mai puternic!"
  
• Fraza preferată: "Rezistenţa e inutilă."
  
• Cartea preferată: "Cum să comunici cu spiritele pechinezilor morţi"
  
• Pizza magică: Napoletana
  
• Meseria potrivită: revoluţionar, guru, vânzător de gogoşi
  

Peşti (19.02-20.03)

• Animal sacru: balena
  
  • Activitate preferată: să testeze combinaţii de medicamente ca să le descopere efectele halucinogene
    
• Deviza: "Viaţa este prea scurtă pentru a mă opri locului!"
  
• Fraza caracteristică: "Sunt confuz."
  
• Cartea preferată: "Ghidul comunicării intergalactice"
  
• Pizza magică: Tonno
  
• Meseria potrivită: veterinar, fotograf, curăţător de piscine, hipiot, medium, traficant
  

Lya&Alexxa

Aruncă zarurile şi vezi ce îţi cade!

E un joc simplu. Pentru unii,complicat. Poate părea dificil,dar la un moment dat te vei obişnui,chiar dacă jocul e pe terminate.

Avantaje :

• Se joacă în n persoane . Nu contează câţi sunt, important e că e imposibil să îl joci singur,oricât de mult ai încerca.
  
• Poţi trişa.
  
• E imprevizibil şi interesant. Nu te saturi niciodată!
  
• Începutul e cel mai frumos.
  
• Lupţi doar cu tine însuţi.
  

Dezavantaje:

• Are un sfârşit.
  
• Îl poţi juca doar o singură dată.
  
• Uneori nu mai ştii ce joci.
  
• Oferă stări ciudate care te fac să uiţi a mai arunca zarurile.Te face să stai pe loc.
  
• Nu vei ştii niciodată nici măcar propria ta mişcare.
  

Instrucţiuni :

1. Ai două zaruri la dispoziţie. Ce se întâmplă când unul cade de pe masă şi celălalt afişează 1 ?
   

Se numeşte că eşti începător, că uiţi regulile, că cineva oricum iţi va ridica zarul căzut şi îţi va zâmbi copilăros. Se zice Septembrie. Se intitulează candoare.

1. Zarurile împreună fac 2 şi atunci e etapa când realizezi că uite.. ai învăţat ceva şi poţi juca mai bine! Se numeşte Noiembrie. E blând,uşor,dulce.
   
2. Îţi cade apoi un 3.E număr norocos,de basme. Aici deobicei e etapa remarcabilă. Revoluţionezi, îţi faci propriile reguli,le încalci,te contrazici,eşti sigur pe tine şi ai şi de ce. Eu îi zic Iunie.
   
3. 4 ? Ei bine.. De aici jocul devine greu, nu foarte, dar destul. Parcă te simţi ameninţat, începi să fii atent la fiecare mişcare si nu ştii dacă faci totul corect. Încerci să te adaptezi la reguli şi asta numesc eu Decembrie.
   
4. E dezmorţeala; impactul dur cu jucătorii noi te face să te întrebi : prieteni sau duşmani? Coechipieri ? Cred că e Martie. Nu prea cald,nu prea rece, ceva dur, ceva lin, între linişti şi tulburări, între tinereţe şi bătrâneţe.
   
5. Ultima parte a jocului e punctul culminant, verdictul, mesajul poetic, ideea principală, lucrul mecanic, cireaşa de pe tort, ultimul Mohican, lovitura de teatru, beculeţul aprins, lumina de la capătul tunelului, "şah-mat"ul, pata de culoare, tonul cel mai de sus, flacăra olimpică, cel mai iubit sentiment de libertate. E Ianuarie sau August. E sinistru, ori frumos, rece sau cald, trist sau îndrăzneţ, întuneric sau lumină.
   

Scopul Jocului? Nu lăsa zarurile să cadă. Ţine-le cât mai aproape de tine, chiar şi la sfârşit.

Aţi prins ideea ? Chiar acum sunteţi în mijlocul jocului.

Diana Gaiu

~Firmituri de vise~


"A fost odată ca niciodată o zi de 14 septembrie. Erau în clasa a 9-a A mai MULTE prinţese şi doar..hmm..doi prinţi.(între timp,au devenit trei) Dar ups...am încurcat basmul. Aceasta nu e o poveste cu happy ending sau poate că este, dar nu am ajuns încă la sfârşit, aşa că va trebui să avem răbdare încă..3 ani jumătate să vedem cum va fi finalul. (pentru cine mai are răbdare..) "
Aşa începe fiecare poveste se pare. La fel si povestea noastră sau a blog-ului nostru. Aşa ca voi spune si eu:

A fost odată...

A fost odată furtună şi ploaie. Mai ales ploaie. Puteam vedea, în fiecare zi pe potecile străbătute de paşi necunoscuţi până atunci, cum fiecare picătura parcă încerca să ajungă mai repede în pământ, să dispară sau să se evapore. Şi parcă reuşea. Dar veneau altele.... Război. Război. Război. Războiul picăturilor de ploaie. Până când o raza de soare s-a ivit, încetul cu încetul, de după acea clădire mare - maronie. Deja în aer se împrăştiase un parfum de entuziasm, încredere, putere. Sau era doar primăvara? Şi astfel picăturile de ploaie au dispărut. Acum poteca este uscată. Curată. Parcă şi ea s-ar bucura.
Am deschis ochii orbită de soarele unei noi vieţi. O viata de care îmi era teamă. Simt cum încearcă parcă să mă cuprindă în braţele lui şi să mă poarte spre necunoscut, aventura.
Acum...
Ora 6:40: "5 minute, te rog!"
Ora 7:40: Păşesc cu încredere spre o nouă zi. Cine ştie ce îmi rezervă?

Liceul. Acelaşi, dar parcă schimbat in fiecare zi. Un zâmbet. Aerul e mai curat cu fiecare zi şi mult mai cald.
Banca mea? Banca a treia de la perete pentru cine nu ştie ( poziţie strategică ). E dimineaţă? Acelaşi prieten: " Ţi-ai scris la ...." .
Lya, somnoroasă ca de obicei : " Hai să ne luăm covrigi." Întrebări precum: " Ştii melodia aia?", "Cum era versul acela?" sau " Ai mai vorbit cu x ?"" , " Ştii ce au făcut x şi y?", îmi umplu ziua.

Ora 10:50 : Pauza mare.
Sala mare. Locul unde se întâmplă multe şi mărunte. Locul unde au loc chiar şi balurile. Locul unde este magazinul cu covrigi. Locul unde aflam ultimele "bârfe" şi unde, chipurile, ne învăţam pentru ora următoare. Ar trebui să se numească, după mine: Panteon.
Ora 14:00-15:00:
"Plimbarea" spre casa e luuungă. Mai ales vinerea. Discuţii lungi, interminabile.

Privim în jurul nostru, şi ce vedem ? Zâmbete. Vedem cum se leagă prietenii pe viaţă. Vedem cum se poate trăi clipa. Învăţam să ne păstram emoţiile trăite, să le închidem în adâncul sufletului, al inimii şi să nu le mai dăm drumul de acolo niciodată. Învăţam să ne simţim liberi, să zburam, să visăm, să iubim şi să ne atingem scopul.

Lăsaţi ca vara să vă curgă prin vene!

Vă mulţumesc că existaţi!

Gîţă Alexandra

Bătrânul şi marea

de Ernest Hemingway

"viaţa este o piramidă cu vârful extensibil"

Ernest Miller Hemingway, poreclit Papa: un geniu stăpân al limbajului universal, sau poate un nebun rătăcit prin vise şi iluzii, fascinează lumea cititorilor prin însăşi simplitatea cuvintelor ce descriu un peisaj monoton: o barcă pe valuri. Premiată cu Pulitzer (1953) şi Nobel (1954), povestea "Bătrânul şi marea" (1952) este inspirată dintr-o întâmplare reală,ce l-a determinat pe scriitor să cerceteze timp de 13 ani spiritual satului Cojimar.

Cartea a fost scrisă, firul narativ urmărind viaţa unui bătrân pescar ce se resemnează povestirilor despre lei şi despre peşti în compania unui băieţel. Urmărit de ghinion, nu prinde peşte timp de 84 de zile, în a 85-a zi, pornind pe valuri cu o hotărâre de neclintit.

Tema apparent banală a pescuitului extinde orizontul unor semnificaţii profunde. Marea, tumultul etern al existenţei umane, reliefează lupta omului cu viaţa surprinsă prin zbaterea unui pescar în încercarea lui de a-şi salva peştele. "Am încercatsa fac un bătrân adevărat, un băiat adevărat, o mare adevărată şi un peşte adevărat şi rechini adevăraţi, dar dacă i-am făcut destul de bine şi de adevăraţi, vor însemna multe lucruri". Condiţia umană aleargă în vâltoarea existenţei după un ţel.

Singur pe mare, bătrânul vorbeşte singur, cu sine, ascultându-şi visarea în întunericul nopţii. Lupta este aproape imposibilă, omul luptându-se cu natura însăşi, dar continuă, cicatrizându-şi chipul, mâinile şi inima în semn de credinţă: "el ar fi putut allege să rămână în apele adânci şi întunecate, ferit de orice capcane, şiretlicuri, şi viclenii"; "eu am ales să vin aici şi să-l găsesc înaintea oricui altcuiva". Doar timpul şi sângele mai perturbă conexiunea spiritual. Atingând un moment efemer de fericire, din adâncurile necunoscutului şi decrepitudinii umane se ridică obstacole "rechinii". În aginia neputinţei, se zbate luptându-se cu duşmanii,aşa cum bătrânul îşi istovea puterile alungând rechinii din jurul prăzii. Cedează, rămânând singur, pradă uitării: "bătrânul adormise dinnou. Dormea în continuare cu faţa în jos… visa lei."

Detestând romanele de aventură, m-am găsit în imposibilitate la începutul romanului. Treceam peste rânduri monoton, agonizând în ideea uneisingure întrebări; ce are lumea asta cu peştii?... plictisitor, şi totuşi ajungând la călătoria bătrânului mi-am schimbat viziunea. Am descoperit o asemănare întrre lupta lui Santiago şi lupta mea din fiecare zi. Durerea pricinuită de munca cinstită este incomparabilă cu suferinţa provocată denedreptate.

Viaţa este un carusel cu viteza variabilă. Când ultimul beculeţ se va stinge, atunci vom şti căam ajuns la rotaţia finală.

Goga Adelina

Din jurnalul unui adolescent

Astăzi s-a întâmplat ceva minunat. În drumul meu spre şcoală am zărit primele flori de cireş. Erau chiar acolo, firav prinse de ramurile de jos, ca nişte picturi în ulei, viu ataşate de un spiriduş al naturii. Pentru o clipă am simţit cum întreg spiritul primăverii mă cuprinde în adieri parfumate. Au înflorit pentru mine, şi doar pentru mine; nimeni altcineva nu le mai zărise până atunci aşa cum o făcusem eu.

Am continuat să merg în paşi pierduţi, privind lumea prin ochi de pictor. Trasam linii cu gândul, decupând imagini abstracte. Un tânăr grăbit uita să admire răsăritul. Era mult prea ocupat să alerge după o lume obscură pe care nu o va putea înţelege niciodată. Pe o străduţă ştearsă de timp, un bătrânel îşi plimba câinele, contemplând ceva ce părea a fi pierdut şi totuşi acolo. În ochii săi obosiţi de greutatea unor lentile fumurii, se pierdeau amintirile unor clipe cuprinse de regret şi de emoţie. Drumul era tot mai singur, iar paşii tot mai grei. Îmi simţeam sufletul departe, oprit în faţa cireşului. Îmi imaginam cum o adiere pierdută se joacă cu firele de mătase alb-rozalii, încercând parcă să strivească acea drăgălăşenie excentrică. Un moment de realism şi mă regăseam în trupul meu de adolescent grăbit spre şcoală. Am pierdut apoi noţiunea timpului pentru următoarele şase ore, timp în care m-am agitat în triluri vegetative, luptându-mă cu matematici şi fizici, şi alte materii din categoria "sper să nu rămân repetentă până într-a XII". Am terminat, şi m-am regăsit apoi cu sine mergând de data asta spre casă. Cu un spirit acid, am remarcat de această dată o tânără cochetă în plimbări graţioase. La ce altceva mă puteam aştepta? Lumea îşi trăia viaţa, iar eu pieream sub praf de cretă la ore.

Am descoperit dinnou cireşul cu florile-i de porţelan. Mă aştepta şi-acum cu legănări mustrătoare căci l-am părăsit. Nu l-am privit pentru mult, doar am zâmbit ca şi cum m-ar putea privi cu ochi de frunze. Temele aveau să-mi streseze fiinţa deja obosită, până acum. E noapte târziu, şi doar luna mai roteşte în voaluri misteroase de argint. Acum mă simt în largul meu, departe de tot şi de toate, doar cu o pagină însemnată pe alocuri cu melancolie. Las deoparte caietul de istorie şi privesc pierdută pe fereastră. Mai am un singur gând; sper să revăd şi mâine cireşul înflorit...

Goga Adelina

Numere întregi

Un an şcolar straniu, pe care în mod sigur nu l-aş mai repeta. Mă simt ca o formulă matematică, singură şi abstractă. Mai sunt două săptămâni, şi mă voi afla la locul potrivit. Până atunci nu mai am răbdare, totul mi se pare complicat: teste finale, măriri de medii, recapitulări. Cum spunea Kronecker: "Dumneazeu a făcut numerele întregi, restul este opera omului". Stăteam şi mă întrebam de ce nu s-a mulţumit omul cu numerele întregi. De ce a ţinut să se complice cu cele raţionale, iraţionale, complexe? Oare nu era mai bine să păstrăm un tot, o armonie? Orice dereglare a armoniei numerelor duce la mari deficienţe a comunicării cu sinele.

Aş putea să scriu o carte cu coşmarurile pe care le am înainte de teze.

A fost un an neprielnic, plin de dezamăgiri, şi puţine puţine reuşite. S-a pus accentul pe cantitatea informaţiilor, nu pe calitate, pe principiul "cu cat mai mult, cu atât mai mult timp pentru învăţat, cu atât mai mult stres, cu atât mai multe note mici!" A fost un an în care nu am fost sprijinită să fac ce îmi place, ba chiar am fost repezită când am cerut,de exemplu, o sala de repetiţii. Dar am învăţat multe. Am învăţat să fac cercetări înainte de a cere ajutorul cuiva, am învăţat să tac şi să aştept o zi în care, poate, profesorul va fi binedispus şi îmi va înveseli ziua. Făcând un bilanţ, aş vrea să le mulţumesc colegilor (minunaţi) că îşi pierd vremea ascultându-mă prin pauze, că mă susţin şi mă asigură că nu sunt proastă după ce iau o notă mică (deşi eu ştiu tristul adevăr). Şi profesorilor, pentru că îi îndrăgesc.

Îi mulţumesc Adelinei că a spus că voi fi o mare regizoare.

Irinei pentru că suntem amândouă "musical"e

Lui Alex că şi-a amintit de ziua mea. (incredibil!)

Lui Bogdan că... e Bogdan!

Veronicăi pentru că nu m-a lăsat să dorm singură.

Colegei mele de bancă pentru că are grijă ca toţi prietenii falşi să dispara din jurul meu.

Lui Dnk pentru că ne chinuim amândouă la engleză.

Lui Dragoş pentru că mă destresează..

Bristenei pentru îmbrăţişări.

Monicăi pentru că are răbdare cu mine la chimie. (Încă!)

Luizei pentru că are grijă să nu lipsesc de la consiliu.

Ioanei pentru că are grijă de atmosfera fun a clasei.

Adrianei (T) pentru că avea o coardă de rezervă.

Oanei pentru că a fost cel mai tare Paul McCartney.

Olenei pentru că m-a iertat că am ţipat la ea.

Adrianei (P) pentru încurajări.

Flaviei pentru că m-a recunoscut pe stradă.

Andreei pentru că nu este supărată pe mine.

Cristinei (Mun) pentru că am petrecut o oră de sport împreună.

Cristinei(Ră) pentru că nu ne-am certat niciodată.

Cristinei (Ra) pentru informaţii.

Dianei (G) pentru că m-a lăsat la calculatorul ei fără să se supere.

Lianei pentru că mi-a scanat Ganga.

Alexandrei pentru diminetile în maxi. (şi după-amiezile)

Cristinei (Măz) pentru că i-a plăcut piesa mea.

Laurei pentru că îi plac ideile mele..

Doamnei profesoare de chimie pentru indulgenţă.

Doamnei profesoare de franceză pentru că ne susţine şi nu se supără pe noi.

Doamnei profesoare de română pentru înţelegere. Şi pentru că mi-a acordat ocazia să îmi exprim mulţumirile.

Domnului profesor de fizică pentru buna comunicare.

Doamnei diriginte pentru că este diriginta mea şi este o dirigintă foarte bună.

Domnului profesor de geografie pentru că mă va asculta vineri.

Domnului profesor de sport pentru că m-am distrat la ultima oră foarte tare. ("staţi la coş până daţi!")

Doamnei profesoare de matematică pentru indulgenţă şi delicateţe.

Doamnei profesoare de engleza pentru dimineţile liniştite.

Domnului profesor de logică pentru că m-a susţinut la sesiunea de comunicări. (Am avut o lucrare grandioasă! Păcat că nu a citit-o nimeni niciodată..)

Doamnei de muzică pentru că nu mi-a condamnat pasiunea pentru Schumann, şi desconsiderarea pentru Brahms.

Doamnei de desen pentru că am învăţat că poziţionarea astrului în colţul paginii este ingrată.

Doamnei profesoare de informatică pentru că are răbdare cu mine.

Doamnei profesoare de religie pentru că ne ajută să ne ajutăm.

Domnului de istorie pentru că mi-a dat încredere în mine.

Desigur ca multi din această listă nici măcar nu ştiu cum mă cheamă. Dar eu ţin să le mulţumesc.

După câte se observă, nu am decât mulţumiri, aşa că prima parte a articolului se autoanulează.

O vacanţă plăcută!

P.S. Vă invit pe această cale, pe 13 iunie, la Casa de Cultură a Studentilor, unde se va juca CriVain (ţipăt în van), a mea piesa (a mea scrisă, reigizată şi jucată). Să nu aruncaţi cu roşii în mine..

Iulia Grigoriu

Pauza mare

Unii o consideră o plimbare luungă de la renumitele ''grajduri'' până la magazin, respectiv baie(dacă mai e timp), alţii, o recreaţie aşteptată cu sufletul la gură când putem să ne umplem stomăcelele chinuite de înfometatul de la ora 6 cu bomboane zozole şi papita J sau când ne mai copiem vreo temă sau citim vreo lecţie pe care dragii de noi nu am binevoit să o învăţăm acasă(din prea mut stres bineînţeles).

Şi totuşi cel mai relaxant efort după o oră de matematică sau fizică când tabla mai păstrează încă urmele unor ecuaţii şi formule, iar în aer se simte un miros închis de creier încins, este lenevitul pe teren.Terenul de sport? Da…e prezent şi el acolo; în fiecare dimineaţă trecem pe lânga el fără să-l observăm, dar de fapt este un loc în care se întamplă multe şi nimic, unde trebuie să alergi sau să dormi în voie

Avem bănci ca la spectacol,pufuleţi sau sticksuri în loc de pop-corn(depinde de ce are colegul de lânga tine), un umăr gata să te ţină dacă ai chef de moţăit şi chiar nişte jucători înrăiţi care se dau în petec, care mai de care, mai-mai să nimerească mingea în coş, deşi de cele mai multe ori aterizează în capul unei feteL. Şi fiind un public absent la ceea ce se întamplă în jur(sau cel puţin aparent absent!), ne putem destinde lăsând soarele să ne bată în cap şi mulţimea crizată sau zgomotele celor de-a V-a să răsune ca o melodie pe fundal.

Iar dacă am depaşit termenul şi s-a sunat de mult, iar profesorul vine grăbit de după colţul dintre zidurilor impunătoare ale liceului există o soluţie rapidă: să ieşi pe sub gaura din plasa care dă spre intrarea în clasă. Simplu şi practic, nu-i aşa? Deşi rişti să-ţi rupi dresul sau să-ţi agăţi cravata ''de leveist'', e mult mai convenabil decât să dai nas în nas cu acesta.

Poate pare puţin: 20 de minute(şi este!), dar dacă ştii să petreci timpul cum se cuvine, profitând în fiecare moment de starea aceea de somnolenţă toatală în care nu faci absolut nimic decât să asculţi una, alta, viaţa devine mai frumoasă si orele curg de la sine!(să nu exageram :D)

Laura Maria Horga

Cu zâmbetul pe buze

"Zâmbiţi, vă rog!" spune fiecare ''cameraman'', fiecare om din jur care are nevoie de sclipirea chipului tău pentru a-şi forma o fotografie reuşită, o impresie discretă, dar sugestivă care să o împărtăşească cu ceilalţi şi să o păstreze ca o amintire în suflet. N-aş spune chiar că toată lumea te urmăreşte cu lupa sau te ţine sub un microscop, dar deobicei e bine să ai grijă ce imagine le dai oamenilor despre tine. În afară de caracter, chipul unei persone trădează orice gesturi false sau sentimente ascunse.

Ei bine, am incercat să-mi pun zâmbetul în ramă şi să-l arăt tuturor, oriunde şi oricând:la şcoală, acasă, pe stradă, chiar şi câinii şi pisicile s-au obişnuit cu această formă de salut chiar dacă nici nu mă cunosc şi nici nu-mi înţeleg fericirea.

Mulţi îmi zic că sunt îndrăgostită sau că sunt prea leneşă şi visez la cai verzi pe pereţi fiindcă nu am ce face.Calmaţi-vă ,dragilor!De ce trebuie să ai neapărat un motiv pentru a zâmbi?

Am auzit că râsul slăbeşte, întinereşte , conturează cele mai frumoase trăsături, e sănătos şi necesar pentru a trăi şi în plus îţi dă un farmec aparte pe care cineva l-ar putea observa într-o zi :D.

Să ne gândim la următorul scenariu.E dimineaţă. Feţe îmbujorate se îndreaptă cu grabă spre clase, coridoarele pline; efortul şi oboseala de la prima oră trec odată cu primul coleg întâlnit, care ''te obligă'' să-i zâmbeşti. Deci mintea omului funcţionează în aşa fel încât, din politeţe sau nu, rareori unui surâs nu i se răspunde cu un alt surâs;la fel cum căscatul e molipsitor, aşa e şi zâmbetul.

În bancă, n-ai nicio trebă cu ce se discută. Profesorul te trimite la tablă. Nu ştii nimic şi drept urmare o notă mică. Ce ar trebui să faci? Să zâmbeşti frumos profesorului, să treci înapoi în bancă nonşalant şi să-ţi vezi de vechile treburi, sau dacă chiar te afectează să-ţi spui: ,,Nu-i nimic, "Data viitoare va fi mai bine''?? De fapt probabil că eşti deja stresat şi iritat de ce se întamplă în jur şi ai vrea să te ascunzi. În plus toţi au văzut cum te-ai făcut de râs şi te simţi de-a dreptul jalnic. Ei şi? Zâmbeşte! Ce ai de pierdut?Oricum nimănui nu-i va mai păsa până la sfârşitul orei.

Depinde de tine ce vrei să arăţi lumii şi ţie însuşi, pentru că liceul nu e liceu fără sare şi piper,iar prin tot felul de momente trecem cu toţii aşa că nu eşti singurul(vorbesc din proprie experienţă)!

Aşa că scăpaţi de fetele posomorâte de nesomn ori de alte mărunţişuri trecătoare , şi afişaţi mereu zâmbetul!

Spune-ţi NU ridurilor!!:))

Laura Maria Horga

European Youth Parliament – o experienţă de neuitat

Printre teze, activităţi care mai de care mai colorate, dacă le pot numi aşa (GalMUN, Spring Day), griji şi multe lucruri pe cap, ne-am luat ambiţia să mergem la Oglinzi, la Sesiunea Regională Moldova a Parlamentului European al Tinerilor (European Youth Parliament). Dar staţi aşa, aventura noastră de abia începe…

Opt colegi din 9A plus trei intruşi de la 9D şi 9C (dar nu vă puteţi imagina cât de bine ni s-au alipit!) rezultă o delegaţie puternică, ambiţioasă, cu poftă de viaţă, nou, inedit, aventură, distracţie, dar nu în ultimul rând, motivată spre a câştiga experienţă (într-adevăr preţioasă) şi spre a culege laurii!

Trezindu-ne cu chiu cu vai, cu telefoanele şi mămicile grijulii amintindu-ne că ora patru nu este deloc prea devreme când te aşteaptă zile..mari! ne-am adunat cu zâmbetele pe buze, speranţă în suflet, dar şi sentimentul necunoscutului ca să pornim la drum.

Iată-ne ajunşi acolo şi făcând cunoştinţă cu staff-ul, organizatorii şi chairpersons (care au fost foarte drăguţi cu noi… tineri, nu cu mult mai mari decât noi, dar cu adevărat dedicaţi întregii activităţi EYP). Imediat au şi început activităţile (să nu credeţi că am avut un program lejer! Dimpotrivă…) Ceea ce la început ni s-au părut puerile, stupide chiar! jocurile de la teambuilding, s-au dovedit a fi foarte interesante! Plângeam apoi după ele, nu mai voiam să se termine! Unele dintre cele mai provocatoare şi care mi-au plăcut cel mai mult au fost jocul beţivului, în care am căpătat încredere unii în alţii (trebuia în adevăratul sens al cuvântului să ne lăsăm pe mâinile celorlalţi, sperând că nu ne vor scăpa!), apoi pânza păianjenului (unde am fost nevoiţi să ne adunăm forţele la propriu ca să îi putem ridica pe sus pe ceilalţi printre nişte frânghii, fără să le atingem! pe această cale le mulţumesc celor doi băieţi, care au dus...greul jocului!) şi să nu uit de a ne lega cu toţii de picioare într-o linie şi să avansăm în jur de zece metri!

Pentru mine, Teambuildingul a fost ceva inedit, dar şi un mod în care am reuşit cu adevărat să ne unim, să ne bazăm pe ceilalţi, să avem încredere în ei, să le ascultăm părerile fiecăruia şi să decidem ce e mai bine pentru toată echipa. Dar să nu credeţi că ne-am jucat doar!

Ceea ce urmat a doua zi a fost, fără doar şi poate, cea mai mare provocare. Am avut de realizat o rezoluţie pe baza temei "Interzicerea fumatului, restricţii asupra alcoolului, ilegalizarea plantelor etnobotanice – protecţia cetăţenilor sau încălcarea drepturilor omului?". Ceea ce la început mi s-a părut imposibil, într-un final chiar am reuşit! Fiecare s-a implicat, mai mult sau mai puţin, fiecare a avut posibilitatea să-şi exprime părerea deschis, fără temeri, ne-am respectat între noi şi chiar, deşi aveam păreri diferite, am ajuns mereu la un consens! Nu uit să îi mulţumesc din tot sufletul chair-ului nostru, Ruxandra (Rux, we ♥ you!), care ne-a ghidat, ne-a susţinut şi ne-a învăţat chiar unele lecţii de viaţă, după părerea mea, şi sunt sigură că toţi sunteţi de acord cu mine, voi, delegaţii de la ENVI (celebrul nume al comitetului nostru, pentru necunoscători! They were all ENVI-ous!).

Nu pot să nu amintesc şi de adevărata distracţie de care am făcut parte, cu toate că nu voi intra în amănunte prea multe! (vor rămâne între noi, dacă nu vă supăraţi!) Cert este că nu am dormit 5 ore în 3 zile, ci media a fost în jur de 8-9! Să mă scuzaţi, dar chiar am avut de muncă a doua noapte (pregătirea speech-urilor, atacurilor si întrebărilor pentru alte rezoluţii)! În rest…nu voi mai dezvălui…

Am uitat să vă povestesc de Village şi Concert! Cu ce mândrie ne-am prezentat judeţul şi liceul! Pentru unii nu a fost tocmai plăcut să poarte costumele populare (vă rog să nu mă urâţi pentru asta!), dar dansul popular a ieşit chiar bine, cu unele mici abţineri! Nelipsitele scrumbii de Galaţi ne-au "fermecat" privirile, dar şi mirosul, iar celebrele poale în brâu nu au mai avut scăpare! Toţi le-au lăudat şi le-au savurat lacom... ţin să le mulţumesc Lizului şi lui Teo, fără de care festinul nostru nu ar fi fost posibil! De asemenea, concertul a fost plin de surprize, de la chitări electrice/clasice/acustice, până la voci impresionante, totul petrecându-se într-o atmosferă atât de plăcută şi de o colegialitate şi de un respect pentru ceilalţi fără margini, sau cel puţin aşa am văzut eu lucrurile.

Într-un final, doresc să îi mulţumesc din partea tuturor doamnei profesoare Oana Botezatu, care ne-a susţinut, a fost alături de noi necondiţionat (şi ne-a făcut multe, multe poze!)

Nu numai că am făcut o impresie general foarte bună, dar chiar şi chair-ul nostru, Ruxandra, a rămas plăcut surprinsă de evoluţia noastră ca echipă, una unită, dar şi a fiecăruia, căci fiecare, prin această experienţă, am învăţat câte ceva şi ne-am schimbat în bine!

Sunt sigură că pentru fiecare dintre noi, toată această experienţă va rămâne în amintire pentru mult timp şi a fost, pe lângă timpul frumos petrecut împreună, un mod inedit de autocunoaştere şi de perfecţionare, de cunoaştere a realităţilor din ţara noastră, de deschidere către noi viziuni şi de realizare a faptului că întotdeauna EXISTĂ soluţii, chiar şi pentru problemele ce la început par imposibil de rezolvat! Credeţi-mă pe cuvânt!

Iar la final…

I said let me see your Teo, Andreea, Vlad, Adriana, Alexandra, Sînziana, Diana, Veronica, Luiza, Alexandru and Bristena! What did you say? I said let me see the best team ever!!!

Bristena Georgiana Mantu

A mai trecut un an...

Privesc nostalgică pe fereastră…Şi mă gândesc…Parcă mai ieri a început clasa a 9-a. Toţi aşteptam nerăbdători să ne cunoaştem şi eram însufleţiţi la gândul unui nou început. Acum s-a terminat anul…Vine vacanţa…Deşi abia o asteptăm, ne va fi dor colegi, de dascăli şi de micile păţanii, devenite simboluri ale clasei noastre: jetul de apă de la calorifer, priza fumegândă, ultima apa... Zâmbesc amintindu-mi de inundaţia provocată special pentru a sabota orele. "Toată lumea ardea, noi ne înecam", scria a doua zi pe blogurile din clasă.

Mă întorc în prezent şi alung o muscă sâcâitoare. Dar alunec iar în visare... Spring Day...câştigătorii...Anglia... ceai cu lapte...placintă de mere...autobuz...Da,cu siguranţă îmi va fi dor de 9A, de grajduri(pardon, corpurile D)...

Ce repede a trecut timpul! Dar şi noi ne-am schimbat. Am devenit mai întelepţi si am legat prietenii ce vor dura toată viaţa...A mai trecut un an...

Monica Marcu

Blague. Joke. Witz

Un actor extrem de pretenţios îi spune regizorului:

-Uite ce e, vorbeşte cu producătorul. Nu accept ca în acest film istoric sa se umble cu butaforii. La scena celor două ospeţe, vânatul să fie vânat autentic, vinul de Rin să fie vin de Rin şi păstrăvii să fie păstrăvi!

După un timp, regizorul vine cu răspunsul:

-Producătorul e de acord, cu condiţia ca, la scena finală, otrava să fie otravă!

Un european rătăcit în Sahara se mişca tot mai greu; după trei zile de sete şi caniculă cumplită, de-abia se târăşte. De-odată i se înfăţişează privirilor înceţoşate o siluetă stranie. Pare un om în carne şi oase.

-Apă! şopteşte călătorul rătăcit.

-Nu pot decât să-ţi dau o cravată, suna răspunsul, atât de năucitor. Cel rătăcit se târăşte mai departe, până când minune! Un restaurant luxos răsare din deşert, făcându-l pe însetat să se ridice şi, cu ultimele puteri, să se năpustească spre intrare. La uşă, insă, un cerber galonat îl opreşte brutal:

-Stop! Ţinută obligatorie! Fără cravată, nu se intră.

Un profesor către elevii săi:
-În primul semestru, toate notele dumneavoastră au fost slabe, astfel încât aţi ajuns la marginea prăpastiei.Dar...graţie eforturilor depuse în al doilea semestru,constat că aţi făcut un mare pas înainte...

Un condamnat primeşte o scrisoare de la soţie:

"Am hotărât să plantez morcovi in grădina din spatele casei. Când crezi că aş putea să-i plantez?"

El îi scrie:

"Dragă nevastă, orice ai face, nu te atinge de grădina din spatele casei. Acolo am ascuns banii!"

După o săptămână iar vine o scrisoare de la soţie:

"Nu o să-ţi vină să crezi ce s-a întâmplat. Au venit la noi o grămadă de oameni şi au săpat toată grădina din spatele casei!"

La care el răspunde:

"Dragă nevastă, acum poţi planta morcovii în spatele casei..."

Joc de fotbal într-un sat scoţian.
Înaintea începutul meciului, pentru alegerea terenului, arbitrul aruncă o monedă în sus.
Rezultat: 4200 de răniţi.

După o zi criminală, în care lui Moş Crăciun toate i-au mers prost (i s-au imbolnăvit 4 elfi, 5 reni au răcit, sania s-a rupt, a rămas fără băutură şi a venit şi soacra în vizită), seara sună la uşă un îngeraş cu un brad imens de Crăciun.

- Ce să fac cu bradul, Moşule? intreabă îngeraşul.

- Să ţi-l bagi în fund!

Şi, de atunci, există tradiţia cu îngeraşul înfipt în vârful bradului.

Mazaroaie Cristina

De ce zâmbesc?

J Zâmbesc pentru cǎ astfel înseninez întâlnirea clipei de azi cu cea de mâine.

J Zâmbesc atunci când aleea mi se pare un vals al toamnei, când cea dintâi frunzǎ mi se aşterne la picioare.

J Zâmbesc când cineva îmi încântǎ privirea, zâmbetul îmi trǎdeazǎ fericirea.

J Zâmbesc când nisipul e tǎios, când marea îmi scaldǎ talpile, cand mǎ dezmiardǎ primǎvara.

J Mai zâmbesc când rǎmân singurǎ, zâmbesc la ceea ce a fost, sau ceea ce va veni, pentru cǎ zâmbetul e ca zorii scǎldaţi în luminǎ ai zilei întunecate.

J Zâmbesc când mǎ doare, ah, cât de frumos zâmbetul celui ce plânge…

J Zâmbesc cuplurilor din parc, îi zâmbesc doamnei care vinde flori.

J Îi zâmbesc dragostei, chiar dacǎ nu de multe ori primesc acelaşi zâmbet înapoi.

J Îmi zâmbeşte sufletul când primesc o floare roşie, una singurǎ care îmi tremurǎ în palme. A trǎit si ea emoţia…

J Zâmbesc pentru cǎ eu cred în taina zilei de mâine, pentru cǎ le împǎrtǎşesc şi celorlalţi ale mele sentimente.

J Zâmbesc pentru cǎ te vad întâia oarǎ.

J Zâmbesc când îmi spui cǎ ţi-ar plǎcea sǎ-mi pictezi lumea şi cǎ ai vrea sǎ-mi porţi eşarfa într-o dupǎ-amiazǎ.

J Zâmbesc când mǎ strângi de mânǎ pentru cǎ tocmai a cǎzut o stea şi avem aceeaşi dorinţǎ.

J Zâmbesc cand îmi tremurǎ inima şi vreau sǎ-i ascund fiorul.

J Zâmbesc când merg desculţǎ, când îmi sare în braţe cerul şi mǎ întinde pe iarbǎ.

J Zâmbesc când vǎd cu câtǎ înfrigurare mǎ cauţi pe mine în toate persoanele din jurul tǎu, mǎ cauţi peste tot.

J Zâmbesc şi când îmi este frig, zâmbesc când cred în viitor, zâmbesc în oglindǎ.

J Zâmbesc fǎrǎ motiv.

J Zâmbesc când nu te cunosc, zâmbesc când te iubesc.

JVǎ invit sǎ zâmbim cu toţii, sǎ ne zâmbim fericirea ori tristeţea, sǎ ne înconjurǎm de iubire si frumos, sǎ-i zâmbim vieţii şi sǎ trǎim ceea ce ne este dat cu zâmbetul pe buze.

…Şi mai zâmbesc pentru cǎ nu cunosc altǎ tainǎ care sǎ-mi pǎstreze sufletul neîntinat…(Cri Cri – cea care mai vine zâmbete pe gratis)

Munteanu Cristina

Nostalgie de mai

Cu riscul de a fi categorisită drept nostalgică, acum, la sfârşitul clasei a IX-a, mă gândesc la ceea ce se petrecea cu un an în urmă: emoţiile tezelor şi testelor de tot felul, tristeţea despărţirii de colectivul de elevi şi profesori care devenise atât de închegat, teama faţă de un nou început, încrederea că lucrurile nu se vor schimba radical pentru noi, dar şi intre noi şi că totul va fi bine.

Atunci, la sfârşitul clasei a VIII-a am avut de făcut o alegere şi mi-a fost foarte greu. Trebuia să aleg drumul pe care voi merge în următorii patru ani. Ştiu că m-am tot gândit şi răzgândit şi în final am hotărât, va fi "9A". Dar iată că încă de la începutul şcolii am început să cred că nu am facut alegerea corectă. Totul a fost un şoc. Primele ore, primele teme, primele testări, chiar şi colectivul de elevi. Era complet diferit faţă de ce credeam că va fi. Ştiam că voi întâlni şi personalităţi puternice atât printre elevi, cât şi printre profesori, dar realitatea depăşea cu mult orice imaginaţie.

Am avut tot timpul senzaţia că nu aparţin acestui loc. Complexitatea şi dificultatea materiilor şi a temelor m-au aruncat într-o stare de confuzie şi nelinişte care m-au facut să nu reuşesc să arăt ceea ce ştiam şi învăţasem, ba chiar să cred că am regresat în multe privinţe.

"La grajduri"...cam asta a însemnat pentru mine 9A. Primul an de liceu, primii paşi spre adolescenţă s-au petrecut în acest loc, special în felul lui.

Aici mi-au fost risipite şi iluziile care mă făceau să cred că doar prin muncă conştiincioasă şi corectitudine poţi fi apreciat de cei din jur. "La grajduri" am încercat să uit de colectivul atât de unit din anii anteriori şi să cred că voi reuşi să regăsesc şi aici o parte din afecţiunea şi prietenia cu care eram obişnuită.

În afară de "pitorescul" sălii de clasa şi de câteva evenimente oarecum hazlii privitoare la acesta nu pot să nu mă gandesc la versurile bacoviene: "Liceul, cimitir al tinereţii mele...".

Nu ştiu ce voi simţi peste câţiva ani, dar acum denumirea locului în care am petrecut clasa a IX-a, cu ironia şi umilinţa aferente, mi se pare deosebit de sugestivă!

Nica Irina Mihaela

Reţeta dragostei...

Iubirea reprezintă cel mai important lucru fără de care viaţa nu este decât un mecanism singuratic, pustiu,sfâşietor,acel sentiment profund ce dă curs liber lacrimilor vinovate pe obrajii fiinţelor îndurerate. Este de asemenea singura miere ce unge sufletul fiecăruia.

Ingrediente:

• un suflet sensibil
  
• câteva lacrimi vinovate
  
• 200 ml gingăşie
  
• un strop de iluzii
  
• două inimi singuratice
  
• o supradoză de sentimente
  
• o lingură de prietenie
  
• o picatură de afecţiune
  
• +delicateţe după preferinţe
  

Se amestecă ingredientele în fiecare zi cu răbdare şi tandreţe până când se îmbină perfect. Se servesc cu căldură şi înţelegere, respect şi loialitate.

Gândurile, iluziile, farmecul, gingăşia, delicateţea (după preferinţe) şi câteva lacrimi vinovate trebuie descătuşate pentru a se putea realiza parfumul oricărui suflet.

Recomandare: La sfârşit adăugaţi şi câteva stele pentru a stârni izvorârea norocului.

Atenţie! Excesul de iluzii dăunează grav inimii!!!

Radu Cristina Elena

Elevul și marea

Este din nou dimineață. Razele soarelui și alarma telefonului ne trezesc când e somnul mai dulce. Trebuie să ne pregătim pentru încă o zi de școală. Fie că ne place sau nu, luăm ghiozdanul în spate și pornim posomorâți spre liceu, încercând să ne înviorăm pe drum. Până să ajungem la poarta liceului, numărăm de vreo trei ori săptamânile care au mai rămas pană la cea mai apropiată vacanță, iar când ne întoarcem din nou acasă după vreo șapte ore de sudiu intens, taiem din calendar ziua care a trecut. Apoi ne spunem cu un zâmbet amar: au mai rămas doar x zile … la puterea a zecea !!!

Nu știu cum percepeți școala, dar mie mi se pare că este ca o mare albastră, sclipitoare și foarte întinsă. La început ni se pare frumoasă, ca un safir mare și strălucitor în care se reflectă razele soarelui, căci și școala ne plăcea la început ( asta se întâmpla pe la șapte ani, când eram atât de entuziasmați la gândul că vom merge la școală! ). Însă mai târziu începem să privim cu atenție în adâncul albastru și pricepem că este ceva malefic în legătură cu ea.

Așadar, cred că noi, elevii, suntem niște mici marinari care călătoresc cu barca pe o întindere întisă de ape, numită mare. Navigăm mereu în căutarea unor mici insule care să ne ofere șansa să ne odihnim. De obicei, aceste insule le găsim în preajma unor sărbători importante ca Paștele sau Crăciunul, sau le întâlnim vara. Uneori avem norocul să dăm peste un mic petic de pământ, de exemplu de 1 mai sau când căpitanii vasului sunt în grevă. Aceste insule sunt idealul nostru în viața de marinar. Când părăsim una, ne gândim cu ardoare la următoarea, ba chiar ne permitem să ne uităm cu speranță prin ochean spre orizont, căutând cu disperare un mod de a face o pauză din vâslit. Norocul nostru este că la fiecare cinci zile lucrătoare pe punte, capitanul ne lasă liberi două zile, în care putem dormi mai mult în cabină.

Însă în timpul acestor lungi ani de navigație trebuie să ne și hrănim pentru a avea puterea să vâslim mai departe. Și cum puteam oare să obținem hrana în mijlocul mării dacă nu pescuind? Însă noi, marinari sofisticați, nu puteam să ne mulțumim doar cu peștii obișnuiți și am inventat altceva. Astfel, am găsit o nouă specie de pește numită "notă". O vânăm în fiecare zi și după aproximativ un an facem o medie pentru a vedea câte kilograme de "notă" am prins. Între marinarii aceluiași vas se face o ierarhie pentru a vedea cine a fost mai harnic si a vânat cele mai mari "note". În general, primele locuri primesc o recompensă în peștișori aurii.

Apoi călătoria continuă, zile în șir, fără întrerupere: vâslim din greu, încercăm să pescuim cât mai multe "note" și așteptăm cu nerăbdare următoarea insulă. Toate acestea se întâmplă în doisprezece ani, timp în care devenim din ce în ce mai experimentați în tainele mării. Uneori încercăm și experiențe noi: plecăm pe furiș de la locul nostru de muncă și ne aruncăm, lăsând grijile la o parte, în valurile îmbietoare. Nu suntem niciodată în pericol de înec pentru că mereu este cineva pe punte să ne arunce colacul de salvare.

După ani, când în sfârșit credem că am ajuns la capatul călătoriei și ne așteptăm să vedem continentul pentru a debarca pentru totdeauna, avem o mare surpriză. Aflăm cu uimire că acești ani au însemnat doar ucenicia. După ce ne despărțim de vechii camarazi de drum, ne îmbarcăm pe un alt vapor mai mare în care vom începe adevărata aventură, de data aceasta pe ocean, unde rechinii pândesc la tot pasul și pericolul scufundării este iminent. Aici singurul ideal este peștele de aur, căci insulele au dispărut de mult.

Răuță Cristina

Personificarea personalităţii

Personalitatea este personificabilă. O personalizezi. O personifici.

E ca şi cum te-ai duce într-un super-supermarket iar personalitatea e coşul tău de cumpărături. Te plimbi printre raioane şi începi să pui tot felul de lucruri de pe rafturi în coş. Câteodată însă, se întâmplă să te răzgândeşti, să vezi ceva mai bun la un alt raion şi atunci renunţi la unele lucruri din coş. Pe unele le aşezi înapoi la locul lor, pe altele le abandonezi la întâmplare, pentru că te-ai îndepărtat prea mult de raionul lor de baştină.

Pe drumul către casa de marcat mai dai şi peste oferte promoţionale. Sunt fete tinere, îmbrăcate în fuste scurte care practic te încolţesc pentru a-ţi oferi o mostra de ceva. Zâmbeşti şi iei mostra, pentru că nu vrei să fii nepoliticos, dar de fapt ştii prea bine că nu vei intenţiona nicio clipă să cumperi produsul propriu-zis.

Ajungi în cele din urmă la casierie şi trebuie să-ţi plăteşti cumpărăturile. Şi atunci când îţi goleşti coşul pe banda aceea rulantă, când laserul roşu străpunge codul de bare cu ţiuit răsunător, de-abia atunci adevărata personalitate iese la suprafaţă.

Sînziana Săndică

« Alegoria dragostei »

dragostea nu-ţi bate la uşă. dragostea nu se întâlneşte în autobuz şi nici la semafor. dragostea nu vine dintr-o privire. nu-ţi scapi niciodată teancul de cărţi din braţe şi dragostea te ajută să le ridici. dragostea nu seamănă cu cea din filme. acolo sunt iubiri stupide şi neverosimile pe care niciodată nu le întâlneşti în realitate. dragostea nu te salvează când eşti pe punctul de a te arunca după un pod. dragostea nu aleargă după tine pe furtună si nu-ţi cântă şoptit în ureche versuri atunci inventate, doar pentru tine. dragostea nu vine pe cal alb iar făt-frumos nu mai ştie ce-i dragostea. dragostea nu-ţi lasă buchete uriaşe de flori la uşă. dragostea nu te ţine de mână când ţi-e frică. dragostea nu se ţese din zâmbete şi din priviri. dragostea nu e călătorul de lângă tine atunci când mergi cu trenul. dragostea nu o întâlneşti pe străduţe înguste si curate şi pavate cu piatră cubică, în timp ce porţi un pardesiu strâns pe talie si zâmbeşti unui copilaş. dragostea nu-ţi aduce micul dejun la pat. dragostea nu îţi zâmbeşte într-o cafenea şi nu îţi trimite mesaje drăguţe scrise pe şerveţele. dragostea habar n-are câte cubuleţe de zahăr obişnuieşti să pui în ceai şi care e culoarea ta preferată. dragostea e răutacioasa şi rea şi dragostea doare.

nu.

dragostea aleargă cu tine de mână prin ploaie. dragostea te duce în braţe pe plajă şi se întinde pe nisip lângă tine când soarele iese din mare. şi e dragostea cea care te învaţă să înoţi şi să sari de pe stânci şi să învingi toate fricile din lume. dragostea nu uită când e ziua ta şi nici ziua în care ai cunoscut-o. dragostea e fiecare zâmbet şi e îmbujorarea obrajilor tăi. dragostea e în fiecare rochiţă înflorată pe care o porţi. dragostea ştie să-ţi cânte la chitară versuri atunci compuse, doar pentru tine. dragostea ştie că ţi-e frică de întuneric şi nu-ţi dă drumul nicio clipă atunci când luminile se sting. dragostea ştie când să te sărute pe frunte şi nu pe buze. dragostea îţi cunoaşte lobul urechii, clavicula, gâtul, încheieturile mâinilor, şoldurile, colţurile gurii, umerii, degetele, pielea, bătăile inimii. dragostea îţi recunoaşte mersul, vocea şi râsul de la depărtare. dragostea îţi ştie parfumul, îţi suportă glasul atunci când fredonezi o melodie şi adoarme cu tine la telefon, ascultându-ţi respiraţia. dragostea e binevoitoare şi bună şi dragostea vindecă.

nu.

Zâna.

Amalgam de litere şi gânduri

,, Nu mă pot imagina trăind fără să citesc, dar mă pot vedea citind chiar şi după moarte.''

Ana Blandiana

Am întâlnit această afirmaţie undeva, în catacombele Internetului, în timp ce în mintea mea omoram idei după idei pentru un nou proiect la – aţi ghicit!- română. La fel ca în cazul poetei, cititul a devenit pentru mine maladiv, mi-a infestat organismul treptat, amăgindu-mă cu taina următorului rând, devorându-mi interiorul atunci când atingeam limitele ochilor mei.

Îndepărtarea spirituală de cărţi – am negat mult timp pierderea noţiunii de prietenie, pierderea optimismului în ,,societatea de azi'', însă, în cazul de faţă, nu există nimic să poată fi negat – ne-a predispus la viaţă. Nu că din punct de vedere fizic am sta mai bine. Şi ce dacă, veţi zice... acum putem fi ,,tupeişti'' (sinonim pentru nesimţire implantată în îndrăzneala). Tupeul nu este decât o inadaptare la societate...când nu găseşti altă soluţie, colţurile inadaptării tale lovesc în stânga şi în dreapta până ieşi cu fruntea sus...dar te-ai întrebat vreodată ce laşi în urmă?

New paragraph, new beginning. În afară de faptul că nivelul nostru de imunitate scade dramatic, căile spre metafizic se dizolvă înainte de a fi existat. Bucuriile vieţii, ca şi necazurile, de altfel, îşi pierd din intensitate în faţa timpului. Dorim mai mult de fiecare dată, ne este frică să nu ,, îngheţăm în proiect'', de o posibilă stare de paralizie în care necunoaşterea domină spiritul. Cred cu tărie că, la un moment dat, oricare dintre noi va accede acolo, chiar şi în mod inconştient.

Sunt adepta atingerii metafizicului prin cărţi – nu orice fel de cărţi. Privind acest aspect, procesul de selecţie este prima luptă pe care o ducem cu prezentul, dar şi cu noi înşine. Fluxul de informaţie nu a ajutat decât la crearea de confuzie – editorii prezintă doar recenziile favorabile, culese din ziare de ultimă mână, scrise pe ultimele pagini din Click. E trist că deformarea calităţii de scriitor afectează cititorul care, plictisit poate de clasici&Co., îşi mai aruncă un ochi şi prin contemporaneitate. Singurii noştri ghizi prin tenebrele literare ale secolului al XXI-lea ar putea fi siteurile/revistele specializate, citirea pretextuală şi instinctul care se formează după câteva ciocniri cu operele unor ,,scriitori''.

Nici nu mai ştiu ce am vrut să fac din acest articol. Îmi aduc aminte că am început de undeva, de la pasiunea mea pentru citit şi, în timp ce ideile se înghesuiau în vârful degetelor, de frică să nu fie uitate (se pare că şi lor le este frică...ar putea reprezenta expunerea metafizicul lor? ), am pornit în câteva direcţii neclare încercând să cuprind în câteva cuvinte ,,molima necititului''.Mi-a reuşit? Aici încă mai am de reflectat...

Veronica Sarău

Timpul

"Timpului nu-i tremură niciodată mainile. Îşi plimbă încet bisturiul pe feţele noastre ca un criminal in serie îndrăgostit de arta sa.'' Mare dreptate a avut Ionuţ Caragea când a scris acest citat. Egiptenii credeau că timpul este un zeu. Aş tinde să cred că aşa este. Cu unii este mai bland, cu alţii foarte dur. Pe unii îi loveşte în cele mai dragi momente, altora le oferă şansa vieţii lor.

Mi-aş dori să pot simţi timpul. Să îl strâng în mâini, să îl îmbrac, să îl arunc, să îmi vorbească, să se supere când îl cert şi să râdă când mă împiedic. Dar oare nu are şi el sentimente? Oare pe el nu îl doare când ne loveşte si nu se bucură el când noi suntem fericiţi? Îl putem da noi înapoi şi putem schimba ceva din trecut sau chiar din viitor? Cu siguranţă se va putea cândva. Poate peste un an, poate peste doi, sau poate peste o mie. Cine stie?! Important este ca în prezent să facem totul cum trebuie pentru a nu regret mai târziu că nu există o maşină a timpului. Să facem tot ceea ce ne spune inima este cel mai important. Pentru că ceea ce nu am trăit la timp, nu mai trăim niciodată. Şi oricum este mai bines a regretăm ceea ce am făcut greşit, decât ce nu am făcut la timp.

V-aţi gândit vreodată cât de mult contează o clipă si câte se pot întâmpla într-o singură secundă? Probabil că nu. Sunteţi prea ocupaţi pentru a vă putea opri puţin să vedeţi ce e in jurul vostru. O clipă de fericire poate măsura cât o viaţă întreagă. Sunt oameni care şi-ar da restul vieţii pentru a mai simţi o clipă iubirea. Unii dintre ei regretă toată viaţa o clipă de neatenţie. Altii vor doar să mai fie o clipă lângă cei dragi care nu mai sunt. În secunda aceasta, în care voi staţi si citiţi aceste rânduri, un copil se naşte, un bătrân moare, o picătură de ploaie cade pe pamânt, o albină se aşază pe o floare, o flacără se stinge şi lista poate continua.

Timpul poate face multe miracole sau poate distruge vieţi. Ne schimbă după bunul lui gust, ne modelează caracterul, înfăţişarea, gusturile, plăcerile si încet, încet ne face să ne pierdem de tot. Preţuiţi si trăiţi clipa, pentru ca in final să ştiţi că aţi făcut tot ce aţi putut pentru o schimbare, chiar dacă in final timpul iese învingător.

Olena Stoica

"La curţile dorului"

________________________________

Un zâmbet fără tine nu există. O lacrimă fără spiritul tău, nu am pomenit. O îmbrăţişare fără braţele tale, nu îmi pot imagina.

Pentru că eşti mereu cu mine. Eşti ceea ce niciun rai nu-mi poate dărui, eşti ceea ce niciun vânt nu-mi poate aduce. Ci ai venit singur, ai bătut la uşa sufletului meu şi nu ştiu sigur dacă să îţi răspund sau nu. Încă mă mai gândesc. "Aurorele încă se mai aprind, şi aşteptăm."

"Aşteptăm o oră în care să ne împărtăşim". Să ne eliberăm de povara sentimentelor din ce în ce mai puternice şi să le lăsăm să vorbească fără noi. Să credem pentru o clipă că "suntem oaspeţi în tinda noii lumi".

La curţile dorului nu vreau să mă apropii. Nu vreau să străbat un drum pe care însăşi eul meu îl evită. La aceste curţi cu "columne de aur" m-am apropiat de prea multe ori. Flori de cireş mi-au împodobit faţa şi mi-au ascuns lacrimile. Am reuşit încet-încet să le lipesc pe faţa mea, să rămână mereu aşa. Să le simt mirosul doar eu, să le descopăr filozofia în fiecare zi şi să mă mir de ce nu se poate întâmpla şi altfel.

Pentru că tu exişti, uite un motiv născocit din instinct. Instinctul de a iubi poezia, un steag deasupra capului meu, steag ce se zbate atunci când vântul tace.

Fără doar şi poate, vreau să am steaua mea. Să cred numai în ea, o stea vorbitoare prin strălucire. Să-mi explice metaforele vieţii, să mi te definească. Şi dacă nu, "câte-o lacrim` apare / şi fără durere se-ngroaşă pe geană".

Ioana Subasu

Pagină de jurnal

O rază timidă a pătruns în cameră spulberând magia viselor. M-am ridicat brusc şi instinctiv m-am îndreptat spre fereastră lăsând aerul prospăt să-mi invadeze plămânii. Am încercat să-mi distrag atenţia repede cu altceva, întrucât subconştientul meu refuza să rememoreze visul atât de tulburător. Însa încercarea mea s-a dovedit a fi zadarnică.Imaginile mi-au năvălit în minte si mi-au creat o stare de disconfort total amplificat şi de monotonia acelei dimineti.Eram pierduta într-un labirint infinit,încercând cu disperare să găsesc drumul spre ieşire.In momentul actual sufletul imi e răsfrânt în idei contradictorii.Nu ştiu ce e mai tulburător : singuratatea şi incapacitateade a-ţi vedea familia sau condamnarea de a-ţi petrece timpul inutil încercând de a gasi ceva aproape imposibil.Numai primul gând mi-a trădat o lacrimă.Am coborât in grabă scările şi am cuprins-o strâns în braţe pe mama.Aş fi vrut să prelungesc acea clipă la nesfârşit,întrucât zâmbetul ei candid m-a determinat să las visul in urmă. În curând visul a devenit irelevant pentru mine lăsând loc realităţii cotidiene să mă distragă de lumea fictivă în care involuntar am fost atrasă.

Oana Vlad